Faith as tradition and philosophy as investigation

Now and again I think about the relationship between Christian faith and philosophy. Different thinkers have proposed various accounts of the relation that obtains between these two ways of life, some of them more positive and others, more negative. I wonder whether the two can’t adequately be described in the following.

The Christian faith is kerygmatic, which is to say that it is announced. It is not something presented in an objective and academic manner, in syllogisms with various premises attempting to justify a number of conclusions, something intended to be considered rationally and evaluated on the basis of its logical strength. The Bible is not a philosophical anthology, composed of articles and treatises that try to demonstrate a point by way of a penetrating logical rigor. Rather, it hands over a message to be accepted in its entirety, on the basis of the authority of the person who is doing the handing over. It demands to be accepted as a whole, since it imposes a complete and self-coherent interpretation of the world on its reader.

In these ways, Christian faith is primarily a tradition. It is something handed over from person to person, from generation to generation, to be kept faithfully and religiously. It is a faith “delivered once for all to the saints” (Jude 3). Now, tradition demands a passive and receptive attitude: a tradition is to be received and cherished; it is supposed to inform the way a person views the world and lives their life; it is intended as forming and molding the very self of the person who receives it. Christian faith, being a tradition, demands an attitude of faith, acceptance, commitment.

On the other hand, philosophy does not present itself in the same way. When you read a philosophical treatise, you are not expected simply to swallow everything that is written as if it were guaranteed to be true. Rather, philosophy always attempts to justify itself to the rational intuition and sense of its readers. It is normal and right for a person to demand of a philosophical work that it make sense given the experience and thought of those who read it, or if it should initially contradict these, the mistake in the reader’s thought must convincingly identified as such and uprooted through cogent arguments.

Philosophy, then, as an activity, is primarily an investigation. An investigation is an attempt to discern an initially hidden truth through the acuity of our own perceptual faculties. In contradistinction to a tradition, in which a complete intelligible content is handed over with the presumption of acceptance on the part of its recipient, an investigation starts from the assumption of an uncertain, unclear, or unknown reality which has to be uncovered. In this way, philosophy demands an active attitude on the part of its recipient.

What is the difference between the Christian faith and philosophy, then? We might say that insofar as Christian faith is a tradition, it demands that the person who receives it not be a philosopher — at least, not initially. Certainly a person who is already a Christian can investigate her religion, trying to discern its inner coherence and logic in a more profound way, but this takes place from a standpoint of faith. There are going to be certain elements that will not be susceptible to philosophical demonstration or proof, which will simply have to be accepted on faith, on the basis of the authority of the Church who proposes it. This will be intolerable to the philosopher, however, whose primary attitude towards the world is not an openness to being taught but a desire to discover. The philosopher per se is led by her own rational intuition and her sense of what is right,  which means she will only be convinced of things that can bend themselves to the limits imposed by her own intuitions and convictions about the world.

Because of this essential difference of attitude — passivity and docility on the part of the Christian recipient of tradition, active discernment and investigation on the part of the philosopher — it seems to me that difficult to imagine that a person can really be both a Christian and a philosopher, in the purest and most serious sense of both words. A Christian can engage in philosophy, but at the end of the day remains a Christian, committed by faith to the tradition she has received, whereas a philosopher might be convinced about various aspects of Christianity, but still is only committed to the extent that Christianity seems plausible to her, a state which may pass as time goes on.

Posted in philosophy | Tagged

Origen on the communicatio idiomatum

The doctrine of the communicatio idiomatum says that things which pertain to Christ’s human nature can be attributed to the Son of God, and things which pertain to the Logos can be attributed to Jesus, since these qualities adhere in a single person. Thus, it is not improper to say that Mary is the Mother of God, since she gave birth to Jesus, who is God, even though she did not produce his divine nature but only bore his human nature.

Origen mentions this and justifies it by citing certain biblical examples in his Commentary on Romans I, 6, 2:

… because of the inseparable unity of the Word and flesh, everything that is of the flesh is attributed to the Word also, since also the things which belong to the Word are foretold in the flesh. For we often find the designations “Jesus” and “Christ” and “Lord” referred to both natures. For example, “Our one Lord Jesus Christ through whom are all things” [1 Cor 8:6]; and again, “For if they would have known they would have never crucified the Lord of majesty” [1 Cor 2:8].

Of course, “Jesus” refers, strictly speaking, to the human nature of Christ which received that name (Luke 2:21). But this same Jesus, the human, is also called the “Lord … through whom are all things,” a designation proper to the divine nature. The blending of the attributes, one specifying one nature while another specifies the other, in such a smooth and unified manner, provides a basis for the notion of the communicatio idiomatum.

Posted in Origen | Tagged ,

Origen. Despre distincția dintre literele și cuvintele lui Dumnezeu

biblical manuscript 1Citind comentariul la epistola către romani al lui Origen, am ajuns la un pasaj în care am regăsit o idee pe care am propus-o și eu, la rândul meu, independent, într-una din lucrările mele publicate. Nu e prima dată când mi se întâmplă așa! Pesemne că eu și Origen suntem pe aceeași lungime de undă. Iată pasajul despre care este vorba, în varianta originală latină, apoi tradusă de mine în română (Comm. in Rom. II (PG 14:916A-B)):

Sed et hoc ipsum quod dicit, Quia credita sunt illis eloquia Dei, considerandum est quia non dixerit litteras esse creditas, sed, eloquia Dei. Unde via nobis datur intelligendi quod bis qui legunt et non intelligunt, et qui legunt et non credunt, littera sola sit credita, illa de qua dicit Apostolus, quia littera occidit, eloquia autem Dei illis sint credita, qui intelligentes, et credentes his quae Moyses scripsit, credunt et Christo, sicut et Dominus dicit: Quod si credidissetis et ipsi Moysi, crederetis utique et mihi: de me enim ille scripsit.

Însă și în aceea care zice: „Întrucât lor au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu” (Rom 3, 2), trebuie luat în considerare de ce nu s-a spus că ar fi fost încredințate literele, ci „cuvintele lui Dumnezeu”. Aici ne este dat să înțelegem că atât celor ce citesc și nu înțeleg, cât și celor ce citesc și nu cred le sunt încredințate doar literele, acele litere despre care spune Apostolul că „litera ucide” (II Cor 3, 6). Cuvintele lui Dumnezeu, însă, sunt încredințate acelora care, înțelegând și crezând cele scrise de către Moise, cred și în Cristos, după cum și Domnul spune: „Dacă l-ați fi crezut pe Moise, ați crede și în Mine, fiindcă el despre Mine a scris” (In 5, 46).

Literele și cuvintele lui Dumnezeu se deosebesc, astfel încât posesia celor dintâi nu implică necesarmente stăpânirea celor din urmă. Un om care citește Scripturile dar nu înțelege cele scrise în mod potrivit a rămas doar cu litere, întocmai ca unul care le-ar citi și nu le-ar crede. Cu alte cuvinte, un om poate dovedi o stăpânire impresionantă asupra literelor biblice, citând din memorie o mulțime de versete și pasaje, fără ca toate acestea să-i asigure o înțelegere salutară a celor recitate.

Spusa domnească menționată aici de Origen este foarte provocatoare: a nu înțelege Scripturile este totuna cu a nu le crede. Fariseii, întrucât nu înțeleg că Moise scria despre Isus, nici nu cred în Moise, propriu-zis, cu toate că se înșală singuri în privința asta. Nu contează că fariseii se dedau cercetării și lecturii biblice și că își petreceau toate zilele în studiul cuvântului: prin faptul că nu le-au înțeles cum trebuie, după învățătura lui Cristos, se spune despre ei că nu cunosc scripturile. „Vă înșelați pentru că nu cunoașteți Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Mt 22, 29).

Așadar, se propune o distincție între textul biblic — ceea ce se ține în mâini, ceea ce vedem atunci când citim etc., foi și pagini cu mărci de cerneală pe ele, „hârtie şi cerneală” (2 In 12) — și Scriptura, revelația divină, ceea ce experiem în conștiința noastră atunci când interpretăm potrivit textul biblic pe care-l citim. O astfel de distincție am propus în articolul meu intitulat „On the Priority of Tradition”. Socotesc că cea propusă aici de Origen dintre literele și cuvintele lui Dumnezeu vrea să spună cam același lucru, fiindcă cei doi termeni se deosebesc prin referire la înțelegerea (sau interpretarea) literelor.

Cum se poate traversa acest „mare canion” dintre text și Scriptură? Și aici, de asemenea, răspunsul pe care l-aș da eu este foarte aproape de cel dat de alexandrinul nostru. Rămâne pe viitor, însă, să cercetăm acest subiect mai pe larg.

Posted in Origen | Tagged ,

Despre tranziența vieții

Contemplarea tranzienței vieții face parte din exercițiile spirituale ale școlilor filosofice din lumea antică. Ca dovadă că lucrul acesta constituie o practică genuină a înțelepciunii dumnezeiești, voi relata o asemenea contemplare pe care o găsim în paginile Scripturilor creștine, care de altfel este marcată de o estetică amară foarte impresionantă:

Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: “N-am nici o plăcere de ei …” Înainte ca să se întunece soarele şi lumina şi luna şi stelele şi ca norii să mai vină după ploaie; … fiindcă omul merge la locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă; mai înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata fântânii, și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, toate sunt deşertăciuni! (Eccl 12, 1-2, 5-8).

Pur și simplu ador și mă minunez de acea succesiune ulterioară de imagini și închipuiri ale morții — ruperea unei funii, spargerea unui vas de aur, sfărâmarea roții fântânii. Acesta este destinul omului de afară al nostru și o remarcăm în decursul anilor. Ieri ai putut face orice; azi ești mai obosit, puterea ți-a slăbit, iar mâine vei simți cum se stinge lumina și ești silit să pleci din locul acesta.

Așadar, n-ar fi tragic ca un om să n-aibă altă speranță, altă preocupare decât lumea aceasta, din care, oricum, într-o bună zi va fi expulzat fie că vrea, fie că nu? De aceea ne învață Înțeleptul Qohelet: „Adu-ți aminte de Ziditorul tău în zilele tinereții tale.”

Trist este că cei mai mulți tineri nu vor să știe de Dumnezeu, nu vor să audă de neprihănire și de sfințenie, ci vor mai degrabă să se distreze pe cât se poate. Doar sunt tineri! De ce să nu se bucure de tinerețea lor? Acest raționament, însă, în ciuda aparenței de plauzibilitate, este amarnic înșelător. Lumea aceasta și ofertele ei sunt curse în care putem cădea fără se ne dăm seama, chiar de bună voie. Apoi, odată căzuți și prinși în aceste curse, nu ne mai sculăm ușor, sau poate chiar deloc. Un exemplu care să ilustreze punctul acesta: o tinerețe petrecută în chefuri și sub influența drogurilor schimbă aranjamentul fizic al organismului, însăși structura creierului este schimbată, astfel încât organismul respectiv nu mai poate funcționa ca unul normal. Lucruri care unui om normal sunt plăcute, lui îi sunt cu totul lipsite de atracție, de farmec. Nu ește deloc ușor să scapi din așa o cursă; unii nu o pot face și rămân așa până ce se sting.

Cert este că fiecare faptă a noastră ne modelează într-un fel sau altul. Optând pentru unele lucruri, respingând altele, prin fiecare alegere a noastră se cimentează un sistem de valori în noi, după care ne vom orienta în viitor. La început se poate să simțim mustrarea conștiinței, însă mustrarea nu mai este la fel de aspră, nici convingătoare după a zecea minciună ca după prima. Respingerea conștiinței duce la tăcerea ei, la insensibilitate morală, până într-acolo încât ne justificăm și devenim convinși, în mintea noastră, că avem dreptate în tot ceea ce facem. Un astfel de om este întru totul lamentabil, bolnav fiind dar nevoind să primească diagnostic din partea unui sănătos.

Viața este scurtă, lumea aceasta este tranzientă și dacă nu suntem serioși, ne vom fi irosit viețile fără folos. Lumea aceasta, viața aceasta ne servesc de arenă în care ne putem antrena ca oameni, ca ființe trecătoare, cu scopul ulterior de a deveni „părtași firii dumnezeiești” (2 Pet 1, 4) prin ajutorul lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu ne obligă, ci ne îndeamnă să recurgem la asistența Lui divină. Ne respectă ca pe ființe libere și autonome, cerându-ne să ne convingem singuri și să ascultăm de sfatul Lui.

Decât să ne paralizăm spiritual printr-o trăire neserioasă și stricată în tinerețe, Duhul Sfânt ne exortează întru seriozitate și amintire de Dumnezeu. Adu-ți aminte de Ziditorul tău în zilele tinereții tale! Toate plăcerile acestei lumi vor trece și în urma lor nu rămâne decât un gol înfuriator, un râs ironic, satanic, mulțumit de felul în care ne-am înșelat singuri, căutând fericirea în plăceri și nu la Dumnezeu. Nu aștepta până în ziua în care funia se va rupe, roata fântânii se va sfărâma, vasul de aur se va sparge și nu va mai rămâne nimic din tine decât pricini de plâns și de tristețe.

Posted in biblical commentary | Tagged

Like water spilled on the ground

The prose of the Bible is not always flowery or aesthetically impressive. In many cases there is simply a bare relation of the facts, even when they are quite ugly. This takes place in the story of Amnon and Tamar, when one of David’s sons rapes his step-sister (2 Sam 13). Amnon is eventually murdered by Tamar’s brother, Absalom, who then escapes to another place. Joab, one of David’s subordinates, plays a trick on David to convince him to invite Absalom back to Jerusalem: he sends a “wise woman” (2 Sam 14:2) to tell a story similar to that of Absalom’s, in order to trap David by his words and to convince him to call Absalom back from exile.

In the course of her speech trying to convince David to recall Absalom to Jerusalem, she says the following:

We must all die; we are like water spilled on the ground, which cannot be gathered up. But God will not take away a life; he will devise plans so as not to keep an outcast banished forever from his presence (2 Sam 14:14).

No one knew the lesson that “we must all die” better than David. His entire life, from the time Samuel anointed him king over Israel to the present moment in the biblical narrative, had been characterized by seemingly endless violence and bloodshed. David had himself been responsible for the death of very many a person; his experience in the world was uniformly violent and death-ridden.

The image this woman gives is quite beautiful and expresses the Old Testament vision of the frailty of life in a poignant manner: a human being is like water spilled on the ground, which cannot be gathered up. Once the process of life has begun, death becomes an inevitable termination point. Of course, part of the poignancy of the image is that, while death is an inevitability, life is sweet, precious, valuable. Consequently, even in the aftermath of intense heartbreak, David is called to choose life, holding the enemy of death at bay for a bit longer.

What could the woman mean when she says that God will not take away life, but will devise plans so as not to keep an outcast banished forever from his presence? I am not sure, but it is suggestive.

Posted in biblical commentary | Tagged ,

The consequences of sin

nathan accuses davidThere is an interesting lesson to be learned at the end of the interaction between Nathan and David, following the death of Urriah the Hittite:

David said to Nathan, “I have sinned against the Lord.” Nathan said to David, “Now the Lord has put away your sin; you shall not die. Nevertheless, because by this deed you have utterly scorned the Lord, the child that is born to you shall die.” Then Nathan went to his house (2 Sam 12:13-15).

It is interesting to note a kind of duality in the punishment of David’s sin. Following his confession, his admission of mortal guilt before God, he is consoled with this word: the LORD has put away your sin, so you will not die. Nevertheless, he is not totally free from any sort of suffering or hardship as a result of the sin, since he is also told that the baby to be born to Bathsheba, that son of adultery, is going to die. Moreover, the connection between the death of the baby and David’s sin is clear in what Nathan says: “Because by this deed you have utterly scorned the Lord, the child that is born to you shall die.”

I understand from this text that therefore two ways in which we can be punished for various sins. There is a punishment that demands our life, if we have committed a sin that is sufficiently grave, and there is a punishment that requests less than our life but that is still substantial. We can have our sins put away, we can be made right with God, we can be forgiven of even grave sins such as murder and adultery, but this will not erase the temporal consequences to be born because of those same sins.

It would be a mistake, too, to think that these lesser punishments must always flow, in some way, from the nature of the act we have committed. There is strictly speaking nothing in what David did that required, by way of some natural law, that the child die. We have no evidence that the child was somehow conceived ill. Rather, the text says: “The Lord struck the child that Uriah’s wife bore to David, and it became very ill” (2 Sam 12:15).  Perhaps these punishments are sometimes imposed by God himself, rather than merely being the natural consequences of our actions.

Indeed, we read in the New Testament that “the Lord disciplines those whom he loves, and chastises every child whom he accepts” (Heb 12:6). Notice that punishment and discipline are applied to persons loved by God and accepted by Him, not only to persons who are on the “outside,” so to speak. This is a punishment that is aimed at our own good, so that we know that sin is a grave matter, that God cannot be taken advantage of by us, that we ought not play with fire, etc.

Posted in biblical commentary | Tagged ,

The phenomenology of flowers

To gaze upon a flower is to experience the purest beauty. A flower is the smile of God, directed at any person to takes the time to withdraw from his ceaseless daily activities and to receive this tremendous free gift from the Creator.

Why are flowers beautiful? Their beauty has no effect whatsoever on pollenization; it is not as if the bees can perceive the beauty of the flowers into which they enter. Neither does their beauty lie in the reality of their being colored, since not everything that is colored is also beautiful, a rather obvious point. On the contrary, the beauty of flowers is destined to be percieved by human persons. Through them, God smiles at people.

The beauty of a flower is of such a nature as to invite contemplation, appreciation, love. I will give an example from the world of young people. There is a kind of beauty that inspires other sentiments than the ones I have just named. Some girls are beautiful, but their beauty, being grounded in artificiality and make-up, invites others to look upon them as objects, to be used for the sake of pleasure. On the other hand, there are some girls who are gifted by God with a certain natural beauty, pure, innate, innocent, and this beauty calls for pure love, appreciation, selfless devotion. I am here referring to the distinction somewhere proposed by St. Augustine between uti and frui. These two verbs denote different ways in which a person can be oriented towards an object. Uti means “to use”, referring to using an object for the sake of realizing some goal or end outside of the object itself — for example, the use of a woman for the sake of pleasure. Frui, on the other hand, refers to the act of enjoying something for its own sake, out of love for it. The first category of women I mentioned, through the way that they present themselves and artificially modify their appearance, motivate a response of uti, of use as object. The latter beauty, on the other hand, is precisely like the beauty of flowers inasmuch as it invites contemplation, appreciation, frui.

The Lord Jesus Christ, in His Sermon on the Mount, teaches us to love our enemies, not only our friends, so that in this way we can participate in the perfection of our Father’s love, Who loves the good and the bad alike. God gives rain and sunlight to the good as well as to the bad. Flowers, in their innocent and undemanding beauty, represent yet another example of this perfect love: even the most wicked person can enjoy the purity of their beauty, if only he will stop working evil and look attentively upon them. And gazing upon them in this way, he will be able to discern the smile of God in flowers.

You too, in the same way, if you will learn to be pure and innocent, if you will love everyone and offer yourself for the good of everyone without pretense and personal interests, will be able to be a flower in the magnificent garden of God. You will be God’s smile in the world, and those who will look carefully and attentively at you will find in you an apparently gratuitous beauty, inexplicable by appeal only to nature, which will reveal a loving Reality beyond yourself, beyond the world.

Posted in biblical commentary | Tagged ,