Despre tranziența vieții

Contemplarea tranzienței vieții face parte din exercițiile spirituale ale școlilor filosofice din lumea antică. Ca dovadă că lucrul acesta constituie o practică genuină a înțelepciunii dumnezeiești, voi relata o asemenea contemplare pe care o găsim în paginile Scripturilor creștine, care de altfel este marcată de o estetică amară foarte impresionantă:

Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: “N-am nici o plăcere de ei …” Înainte ca să se întunece soarele şi lumina şi luna şi stelele şi ca norii să mai vină după ploaie; … fiindcă omul merge la locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă; mai înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata fântânii, și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, toate sunt deşertăciuni! (Eccl 12, 1-2, 5-8).

Pur și simplu ador și mă minunez de acea succesiune ulterioară de imagini și închipuiri ale morții — ruperea unei funii, spargerea unui vas de aur, sfărâmarea roții fântânii. Acesta este destinul omului de afară al nostru și o remarcăm în decursul anilor. Ieri ai putut face orice; azi ești mai obosit, puterea ți-a slăbit, iar mâine vei simți cum se stinge lumina și ești silit să pleci din locul acesta.

Așadar, n-ar fi tragic ca un om să n-aibă altă speranță, altă preocupare decât lumea aceasta, din care, oricum, într-o bună zi va fi expulzat fie că vrea, fie că nu? De aceea ne învață Înțeleptul Qohelet: „Adu-ți aminte de Ziditorul tău în zilele tinereții tale.”

Trist este că cei mai mulți tineri nu vor să știe de Dumnezeu, nu vor să audă de neprihănire și de sfințenie, ci vor mai degrabă să se distreze pe cât se poate. Doar sunt tineri! De ce să nu se bucure de tinerețea lor? Acest raționament, însă, în ciuda aparenței de plauzibilitate, este amarnic înșelător. Lumea aceasta și ofertele ei sunt curse în care putem cădea fără se ne dăm seama, chiar de bună voie. Apoi, odată căzuți și prinși în aceste curse, nu ne mai sculăm ușor, sau poate chiar deloc. Un exemplu care să ilustreze punctul acesta: o tinerețe petrecută în chefuri și sub influența drogurilor schimbă aranjamentul fizic al organismului, însăși structura creierului este schimbată, astfel încât organismul respectiv nu mai poate funcționa ca unul normal. Lucruri care unui om normal sunt plăcute, lui îi sunt cu totul lipsite de atracție, de farmec. Nu ește deloc ușor să scapi din așa o cursă; unii nu o pot face și rămân așa până ce se sting.

Cert este că fiecare faptă a noastră ne modelează într-un fel sau altul. Optând pentru unele lucruri, respingând altele, prin fiecare alegere a noastră se cimentează un sistem de valori în noi, după care ne vom orienta în viitor. La început se poate să simțim mustrarea conștiinței, însă mustrarea nu mai este la fel de aspră, nici convingătoare după a zecea minciună ca după prima. Respingerea conștiinței duce la tăcerea ei, la insensibilitate morală, până într-acolo încât ne justificăm și devenim convinși, în mintea noastră, că avem dreptate în tot ceea ce facem. Un astfel de om este întru totul lamentabil, bolnav fiind dar nevoind să primească diagnostic din partea unui sănătos.

Viața este scurtă, lumea aceasta este tranzientă și dacă nu suntem serioși, ne vom fi irosit viețile fără folos. Lumea aceasta, viața aceasta ne servesc de arenă în care ne putem antrena ca oameni, ca ființe trecătoare, cu scopul ulterior de a deveni „părtași firii dumnezeiești” (2 Pet 1, 4) prin ajutorul lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu ne obligă, ci ne îndeamnă să recurgem la asistența Lui divină. Ne respectă ca pe ființe libere și autonome, cerându-ne să ne convingem singuri și să ascultăm de sfatul Lui.

Decât să ne paralizăm spiritual printr-o trăire neserioasă și stricată în tinerețe, Duhul Sfânt ne exortează întru seriozitate și amintire de Dumnezeu. Adu-ți aminte de Ziditorul tău în zilele tinereții tale! Toate plăcerile acestei lumi vor trece și în urma lor nu rămâne decât un gol înfuriator, un râs ironic, satanic, mulțumit de felul în care ne-am înșelat singuri, căutând fericirea în plăceri și nu la Dumnezeu. Nu aștepta până în ziua în care funia se va rupe, roata fântânii se va sfărâma, vasul de aur se va sparge și nu va mai rămâne nimic din tine decât pricini de plâns și de tristețe.

Advertisements

About Steven

I study theology and philosophy without ceasing. I have a B.A. in Philosophy from Arizona State University (2013), and an M.Div. from Fuller Theological Seminary (2016). I am currently an adjunct professor of philosophy at Grand Canyon University and a Ph.D. student at Fuller Theological Seminary.
This entry was posted in biblical commentary and tagged . Bookmark the permalink.